Descriere
Gâsca canadiană poate fi observată în România numai ca specie în captivitate în grădinile zoologice și parcurile din orașe. Este o specie nativă zonelor nordice și temperate ale Americii de Nord, migrând ocazional și în nordul Europei. Specia cuibărește în apropierea apelor continentale, de obicei deschise și întinse, dar și în regiuni împădurite. Populația din vestul Europei este în general sedentară, iar cea nordică migrează de obicei în Olanda, rar ajungând cazuri izolate de indivizi în centrul Europei. De la distanță nu se deosebește prea mult de o gâscă cenușie, dar gâtul apare închis la culoare și pieptul este deschis, fiind mai mare și cu gâtul mai lung. Se evidențiază clar de toate celelalte specii de gâște prin banda albă ce acoperă obrajii și gușa de la un capăt la altul. Se hrănește în ape puțin adânci, ca lebăda, dar și pe pășuni și terenuri arabile în general cu fire de iarbă, cereale, dar și cu insecte și moluște mici. Lungimea corpului este de 75-110 cm, iar anvergura aripilor de 127-185 cm, cu o masă corporală de 3-5 kg. Longevitatea maximă înregistrată este de 23-24 de ani.
Localizare și comportament
Gâștele canadiene sunt cunoscute pentru migrațiile lor sezoniere de la nordul la sudul Americii de Nord sau chiar traversând Oceanul Atlantic pentru a ierna în nordul continentului european. Majoritatea gâștelor canadiene stabilesc zone odihnă sau hrănire unde se grupează cu alte gâște formând stoluri de mii de indivizi. Migrația de toamnă începe în lunile septembrie-octombrie, părăsind teritoriile de iernat în lunile februarie-martie. Masculii prezintă un comportament agonizant atât în perioada de reproducere și teritoriile de cuibărit precum și în afara lor. Comportamentul acestora rareori implică uciderea interspecifică între masculi. Gâștele canadiene sunt în mod normal erbivore, cu toate că uneori se pot hrăni și cu insecte și pești mici. Începe cuibăritul la vârsta de 2 ani. Cuibăritul are loc în zone mai înalte în apropierea unei ape curgătoare sau unor lacuri, uneori chiar pe baraje naturale ale castorilor. Perechile rămân adeseori împreună pe viață și vor reutiliza același cuib de la an la an.
Populație
Specia are o distribuție predominant nord-americană, care se extinde uneori până în nordul Europei și în Groenlanda. Populația cuibăritoare europeană este relativ mică, de până la 2.500 de perechi, dar a cunoscut o creștere ușoară în perioada 1990 – 2000. În România nu au fost înregistrate perechi la cuibărit, iar indivizii observați sunt foarte rari de la an la an în sezonul de iarnă.
Reproducere
Femela depune 2-9 ouă în luna mai, a căror dimensiuni sunt de 145x105 mm, incubația fiind de 24-28 zile. Ambii părinți protejează cuibul, dar numai femela clocește ouăle. După eclozare, puii sunt capabili aproape imediat de deplasare, înot și își găsesc singuri hrana. Părinții sunt foarte protectivi cu intrușii, fugărindu-i pe aceștia cu aripile larg deschise și scoțând zgomote amenințătoare. Puii năpârlesc la vârsta de 6-9 săptămâni, schimbând penajul de pui cu cel de adult. Juvenilii nu părăsesc adulții decât după migrația de primăvară, atunci când se întorc la locurile natale. Perechile îngrijesc o singură generație de pui pe an.
Amenințări și măsuri de conservare
Declinul speciei în America de Nord este atribuit vânătorii, otrăvirii cu pesticide și pierderii habitatului specific prin transformarea zonelor de hrănire în terenuri de golf, drenarea zonelor umede, poluarea cu petrol și defrișările. Ca măsuri de conservare se impun interzicerea vânătorii și controlul braconajului, managementul nivelului apei din rezervoare, respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede și refacerea vegetației la un nivel ecologic optim.
