Descriere
Rața mandarin poate fi observată în România numai în captivitate în grădinile zoologice și parcurile urbane. Rareori poate fi observată în libertate la noi în țară, de obicei frecventează habitate acvatice precum mlaștini, lacuri puțin adânci, iazuri și bălți închise. Specia provine din estul Asiei, respectiv Japonia și China, exemplare fiind aduse în captivitate în parcurile și grădinile din Marea Britanie și Germania ca și animale de companie, care ulterior eliberate sau scăpate au format o populație redusă de exemplare sălbatice. Masculul iese ușor în evidență prin ciocul de culoare roșie, sprânceana și inelul ochilor albe care coboară pe lateralul gâtului, iar ceafa și gâtul roșiatice. Pieptul este alb, având sub gât o bandă de culoare mov. Lateralele sunt maronii cu două benzi portocalii pe spate. Femela este asemănătoare cu cea a rudei sale rața de pădure, cu inel ocular alb și dungi ce se întind spre ceafă, iar lateralele dungate cu alb. Ambele sexe prezintă creastă pe cap. Se hrănește în special cu plante și semințe, rareori și cu insecte. Iarna se hrănesc cu precădere cu cereale și ghinde. Lungimea corpului este de 41-49 cm, iar anvergura aripilor este de 65-75 cm, cu o masă corporală de 450-760 g. Longevitatea maximă în captivitate este de 22-23 de ani.
Localizare și comportament
În mod normal, specia efectuează migrații în estul Asiei, pornind din nordul-estul Chinei spre sud-vestul Chinei, cu toate acestea specia este cu precădere sedentară, având o populație stabilă în Japonia, iar în Marea Britanie și Germania există efective reduse de indivizi sălbatici. Cuibăresc în scorburi la baza copacilor în apropierea unor corpuri de apă. Cu toate că masculul poate apăra femela și cuibul de posibili intruși, acesta nu clocește ouăle și părăsește cuibul înainte de eclozarea puilor. Rațele mandarin se hrănesc la nivelul solului cu fire de iarbă pe care le rup de la vârf și cu semințe. Încep cuibăritul din al doilea an de viață.
Populație
Specia are o distribuție predominant est asiatică, Japonia deține cea mai mare populație - de peste 5000 de perechi, existând și efective sălbatice în Marea Britanie și Germania, în general formate în urma eliberării indivizilor din captivitate. Populația cuibăritoare europeană este relativ mică, de până la 1000 de perechi, care a cunoscut o creștere ușoară în perioada 2000-2010. În România nu au fost înregistrate perechi la cuibărit, iar indivizii observați sunt foarte rari de la an la an, majoritatea preferă să rămână în compania indivizilor aflați în captivitate în parcuri și grădini din zonele urbane.
Reproducere
Femelele depun 9-12 ouă în lunile aprilie-mai, a căror dimensiuni sunt de 55x35 mm, incubația fiind de 26-36 zile. Puii sunt bine dezvoltați încă din momentul eclozării, părăsesc cuibul instalat în scorbura din copac aproape imediat, urmărind strigătele femelei de la nivelul solului. Puii sunt capabili de zbor la vârsta de 7-9 săptămâni, schimbând astfel penajul de pui cu cel de adult. Perechile au adesea o singură generație de pui pe an.
Amenințări și măsuri de conservare
Declinul speciei în Asia de Est este atribuit vânătorii și pierderii habitatului specific prin tăierea copacilor. Ca măsuri de conservare se impun interzicerea vânătorii și controlul braconajului, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor de cuibărit și refacerea vegetației la un nivel ecologic optim.
