Foto: Cătălin Fuciu

Descriere

Este cea mai mare pasăre răpitoare (necrofag specializat) din Palearctic. Corpul este masiv, iar penajul general este uniform maro-închis spre negru. Capul este acoperit cu un puf scurt, cenușiu, iar în jurul gâtului prezintă un guler deschis. Aripile sunt extrem de late și lungi, având margini paralele în zbor (aspect dreptunghiular), iar coada este scurtă. Ciocul este masiv, de culoare roz-albăstruie la bază și negru la vârf. Lungimea corpului este de 100 - 120 cm, anvergura aripilor de 250 – 295 cm, iar masa corporală este de  7,0 – 12,5 kg.

Etimologia denumirii știintifice

Aegypius provine din grecescul aigypios, termen utilizat de Aristotel pentru a descrie un vultur mare. Monachus provine din latina medievală (monachus - „călugăr”), făcând trimitere la culoarea întunecată a penajului, la gulerul de pene și la puful de pe cap care amintesc de gluga și tunica unui călugăr.

Localizare și comportament

Distribuție
Specia are o răspândire fragmentată din Peninsula Iberică și Balcani (Grecia, Bulgaria), trecând prin Turcia, Caucaz, Iran, până în Asia Centrală, Mongolia și nordul Chinei. În România a fost specie cuibăritoare până la începutul secolului XX, în prezent fiind dispărut din fauna națională ca specie cuibăritoare (sunt observate exemplare eratice, provenite mai ales din programele de reintroducere din Bulgaria).
Fenologie
Specie în principal sedentară în Europa de Sud și Caucaz. Populațiile din nord-estul Asiei (ex. Mongolia) sunt migratoare sau parțial migratoare, deplasându-se spre sud (Coreea, China, India) în timpul iernii. Juvenilii europeni prezintă mișcări dispersive pe distanțe medii.
Habitate
Preferă zonele montane și deluroase acoperite de păduri (păduri mediteraneene, de stejar sau de pin) intercalate cu pajiști, stepe sau habitate deschise unde vânează/caută hrană.
Hrană
Necrofag specializat pe consumul țesuturilor dure și al pielii cadavrelor de mamifere mijlocii și mari (ungulate sălbatice și domestice, cum ar fi căprioare, mistreți, oi, vaci). Ciocul său puternic îi permite să sfâșie pielea groasă (pe care alte specii de vulturi nu o pot străpunge) și cartilajele.
Alte informații
În România a dispărut ca specie cuibăritoare în prima jumătate a secolului XX, ultimele populații mai consistente persistând în Dobrogea, în zona pădurii Babadag.

Populație

Populația globală este estimată la 15.600 - 21.000 indivizi maturi (statut IUCN global: Aproape amenințat - Near Threatened / NT). Populația europeană este estimată la aproximativ 2.500 - 3.000 perechi cuibăritoare (peste 90% din populația europeană se află în Spania). În România a dispărut ca specie cuibăritoare.

Reproducere

Cuibărește solitar sau în colonii laxe. Spre deosebire de ceilalți vulturi europeni, își construiește cuiburi uriașe din crengi în vârfurile arborilor înalți (pini, stejari), mai rar pe cornișe stâncoase. Depune un singur ou în perioada februarie - martie, clocit de ambii părinți timp de 50 – 55 de zile. Puiul rămâne la cuib timp de 95 – 120 de zile.

Amenințări și măsuri de conservare

Prăbușirea populațiilor a fost cauzată de utilizarea momelilor otrăvite, exploatarea pădurilor bătrâne cu arbori potriviți pentru cuibărit, reducerea efectivelor de animale din sistemele pastorale tradiționale, coliziunea cu liniile electrice și turbinele eoliene, precum și deranjul uman la cuib.

Galerie poze și ilustrații