Descriere
Este o specie de pescăruș de talie mare. Sexele sunt asemănătoare. La adulți, capul, pieptul și burta și coada sunt albe, iar spatele gri. Vârful aripilor este negru. Picioarele sunt galbene. Ciocul este galben, masiv. Juvenilii au colorit marmorat, cu nuanțe de maro în primul an, apoi în următorii ani penaj de tranziție către adulți. Lungimea corpului este de 52 - 58 cm, anvergura este de 120 – 140 de cm, iar greutatea de 800 – 1500 de grame.
Etimologia denumirii știintifice
Numele de gen provine din cuvântul latin/grec larus/laros, care înseamnă pescăruș. Numele de specie michaellis este dat după numele medicului german Karl Michahelles, ornitolog pasionat de studiul pescărușilor.
Localizare și comportament
Distribuție
Specie europeană, răspândită în vestul, centrul și sudul continentului. În nord urcă până în zona Baltică. În sud este prezent până în nordul Africii. În România specia cuibărește în zona litoralului, pe unele lacuri mari (cu maluri mai abrupte) din zonele joase și interiorul Transilvaniei. Suplimentar, în ultimii zeci de ani, a început să cuibărească și în câteva orașe mari din țară, pe clădiri (București, Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu-Mureș, Brașov, Constanța).
Fenologie
Este o specie sedentară în România. Însă, este o specie foarte mobilă în afara sezonului de cuibărit, dispersia făcându-se pe arii foarte largi. Iarna, mișcările sunt mai ample, sosind pescăruși din alte zone pentru iernare în România, respectiv exemplarele cuibăritoare la noi pot ierna în alte zone.
Habitate
Original, este o specie acvatică, fiind legată mai ales în sezonul de cuibărit de ape stătătoare sau lent curgătoare, bogate în pește. Preferă habitatele cu maluri mai abrupte pentru a cuibări: lacuri naturale sau de baraj, ape lent curgătoare, malul mării. În afara sezonului de cuibărit, exemplarele au mișcări foarte ample, vizitând bazine acvatice aflate la sute de kilometri. În ultimul timp, rampele de gunoi menajer au devenit locații de aglomerare pentru hrănire (împreună cu alte specii de pescăruși și ciori).
Hrană
Specie preponderent ihtiofagă, însă spectrul trofic este foarte larg, specia fiind oportunistă. Consumă micromamifere, amfibieni, reptile, nevertebrate acvatice, păsări de talie mică, adesea și cadavre. În orașe este atrasă de disponibilitatea de hrană oferite de gunoiul menajer și în special de rampele de depozitare a acestuia.
Alte informații
Speciația în carul genului este de dată relativ recentă (20 - 15 mil. ani, Miocen), astfel că multe specii sunt foarte apropiate filogenetic. Unele (L. argentatus, L. cachinnans și L. michaelis) au fost tratate până nu demult ca o singură specie, fiind și foarte asemănătoare. Fiind apropiate genetic, multe dintre ele și hibridizează în mod natural, fiind un exemplu clasic de ”specii circulare”. Grupul formează un continuum de specii în jurul Polului Nord: plecând din Scandinavia, prin Groenlanda, nordul Canadei, Alaska, Siberia și revenind în Scandinavia, avem o succesiune de specii/subspecii care hibridizează între ele, înspre vest: L. argentatus din Europa hibridizează cu L. argentatus smithsonianus din America, ce la rândul lui hibridizează cu cel est Siberian, L. a. vegae - și așa mai departe. La limita dinspre Scandinavia este Larus fuscus, care însă hibridizează extrem de rar cu L. argentatus, fiind deja suficient de distanțați din punct de vedere genetic (închizând astfel cercul).
Populație
Populația mondială a speciei este necunoscută datorită schimbărilor taxonomice recente. Cea europeană este estimată la 409 000 – 534 000 de perechi. Tendința la nivel european este crescătoare. În România, populația estimată este de 900 – 2 500 de perechi. Tendința populațională este deocamdată necunoscută.
Reproducere
Perioada de reproducere începe devreme, uneori în martie. Depunerea ouălor poate avea loc chiar începând cu luna martie, femela depunând de obicei 3 ouă, pe care le clocește timp de 27-31 de zile. Puii părăsesc cuibul după 35-40 de zile. Perechile cuibăresc de obicei colonial. Cuibul este construit din resturi vegetale și pene și este amplasat de preferință pe faleze cu vegetație ale litoralului sau lacurilor mari din zonele joase, în apropiere de (sau sub) tufișuri. Însă, își poate amplasa cuibul și în porțiuni joase, nisipoase sau înierbate, uneori chiar la distanță considerabilă de apă (sute de metri). Recent, a colonizat marile orașe, amplasându-și cuibul pe acoperișul (de obicei plat) al clădirilor, sau în diferite suporturi adiacente (cornișe, turnuri etc.).
Amenințări și măsuri de conservare
Principala amenințare este reprezentată de distrugerea habitatului de cuibărit, mai ales în zona litorală, datorită dezvoltării infrastructurii turistice.
